Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”

Descriere

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului.

Motivația amenajării muzeului a fost importanța satului în cultura României, o țară în care, chiar și la începutul secolului al XX-lea, mult după Revoluția Industrială, cea mai mare parte a populației trăia la țară. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.

Placa memorială de la Muzeul Satului, care amintește de crearea Parcului Regele Mihai, sub domnia MS Regelui Carol al II-lea.
Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.

De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, în anii celui de al Doilea Război Mondial de prezența unor refugiați din Basarabia, apoi în 1997 și 2002 de două incendii, dar a continuat să-și extindă exponatele, cea mai recentă aripă a muzeului fiind deschisă în 2016.

În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, a propus prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru” din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber din România: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.

Ducând mai departe această idee, între anii 1925–1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe măsura obținerii de noi rezultate în cercetare, prof. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizație care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.

La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de specialiști care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc. Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați au acceptat propunerea primăriei Municipiului București de a-l organiza în Parcul Național Carol al II-lea (astăzi Parcul Regele Mihai), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie a anului 1936.

Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele a vizitat de patru ori șantierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită, când se sărbătorea și împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei regale a României. Construcțiile, selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp scurt. La intrarea în Muzeul Satului, o placă memorială amintește de marile lucrări hidrotehnice care s-au făcut, sub domnia regelui Carol al II-lea al României, pentru crearea actualului Parc Regele Mihai și a întregii zone verzi din nordul Capitalei, în anii 1932–1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, în anii 1932–1937 s-a făcut asanarea mlaștinelor Colentinei, înfăptuindu-se lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum și derivarea de ape din râul Ialomița la Bilciurești, ca să însănătoșească Capitala Țării și să o înfrumusețeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale București, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil.”

Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, pe 17 mai 1936.